ROMANUL TRADITIONAL BALTAGUL

ROMANUL TRADITIONAL

“BALTAGUL”
-roman mitic si baladic-

de Mihail Sadoveanu

Universul ţărănesc:
Mihail Sadoveanu, “Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, “Åžtefan cel Mare al literaturii române” cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreÅ£ie constă în densitatea epică ÅŸi grandoarea compoziÅ£ională.
ViaÅ£a satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii sadoveniene, întrucât “ţăranul român a fost principalul meu erou”, mărturisea Sadoveanu într-un discurs Å£inut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca ÅŸi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (aÅŸa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul romanului “Baltagul”). Puternic individualizat în literatura română, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice:
- ţăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi imemoriabile;
- răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane;
- universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate ÅŸi iubire pătimaşă: “Fă-te ÅŸi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeÅŸti munca săracului [...], să nu-Å£i baÅ£i joc de nevoiaÅŸul care varsă lacrimi pe brazdă” (“La noi în ViiÅŸoara”);
- înclinaÅ£ia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din “vreme adâncă”.

♦

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a apărut în noiembrie 1930 ÅŸi este un adevărat “poem al naturii ÅŸi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul moto, “Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ÅŸi-un câne”, argumentează viziunea mioritică asupra morÅ£ii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenÅ£ei duale ciclice, succesiunea existenÅ£ială de la viaţă la moarte ÅŸi din nou la viaţă.
Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile ÅŸi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu “un ropot de recenzii entuziaste” de către exegeÅ£ii vremii. Romanul are ca surse de inspiraÅ£ie balade populare de la care Sadoveanu preia idei ÅŸi motive mitologice româneÅŸti: “Salga” (setea de împlinire a actului justiÅ£iar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), “Doica” (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), “MioriÅ£a” (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepÅ£ia asupra morÅ£ii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc ÅŸi în roman).

Tema romanului:
Ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemoriabile.
Semnificaţia titlului. Mit şi tradiţie

Titlul:
Este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică ÅŸi simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiÅ£iară. Ea este, în basmele populare, furată de forÅ£ele malefice (zmei) ÅŸi redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge: “…unealta răului se dovedeÅŸte a fi, întoarsă, arma binelui [...]. Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-1 ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi ÅŸi a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însuÅŸită de răufăcător ÅŸi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia Iui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-1, el apare cu adevărata sa înfăţiÅŸare.
Cartea lui Sadoveanu se cheamă «Baltagul» aÅŸa cum se cheamă unele basme «NuieluÅŸa fermecată» sau «PaloÅŸul năzdrăvan»”. (Petru Mihai Gorcea – “Nesomnul capodoperelor – Basmul eternei repetiÅ£ii. însemnări sadoveniene”)
Cuvântul “baltag” poate veni ÅŸi de la grecescul “labrys”, care înseamnă secure cu două tăiÅŸuri, dar ÅŸi labirint. în roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul ÅŸerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soÅ£ului, atât un labirint interior, al frământărilor sale de la neliniÅŸte la bănuială apoi la certitudine, cât ÅŸi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munÅ£ilor pe care îl parcursese ÅŸi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale ÅŸerpuite, aminteÅŸte curgerea continuă a vieÅ£ii spre moarte ÅŸi a morÅ£ii spre viaţă: Vitoria porneÅŸte în căutarea soÅ£ului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.
In mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.
Romanul “Baltagul” este o operă epică, deoarece naratorul omniscient îşi exprimă indirect sentimentele ÅŸi concepÅ£iile prin intermediul personajelor ÅŸi al acÅ£iunii. Modalitatea narativă se remarcă prin absenÅ£a mărcilor formale ale naratorului ÅŸi relatarea Ia persoana a IH-a, fapt ce argumentează detaÅŸarea acestuia de evenimente.
Timpul în care are Ioc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială este reprezentată de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, ilustrând viaţa aspră a muntenilor.

Acţiunea:
Este complexă, iar structura este mai complicată decât Ia povestire sau la nuvelă. în cele şaisprezece capitole, precedate de o legendă fascinantă, sunt povestite, în principal, acţiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absenţa soţului ei şi de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Specific romanului este şi conflictul interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de incertitudine, în care se manifestă un drum lăuntric sinuos, de la nelinişte la adevăr, numit labirint interior, care conturează un personaj mult mai complex decât în povestire sau nuvelă.
Cele şaisprezece capitole ale romanului evidenţiază trei idei esenţiale:
- primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
- capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor.
- ultima parte (14-16 capitole) evidenÅ£iază găsirea rămăşiÅ£elor pământeÅŸti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiÅ£iar, ÅŸi ideea de ciclicitate existenÅ£ială a vieÅ£ii către moarte ÅŸi din nou la viaţă, “să luăm de coadă toate câte-am lăsat”.

Construcţia subiectului:
Incipitul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omeneÅŸti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan “la cumătrii ÅŸi nunÅ£i”, de la care era nelipsit în vreme de iarnă ÅŸi această poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă, ea având aici rolul de narator-mesager legenda este o prezentare a locuitorilor din “munÅ£ii ţărilor de sus”, a trăsăturilor aspre de caracter generate de traiul în locuri stâncoase, a vieÅ£ii dure a muntenilor, cărora Dumnezeu le hărăzise să stăpânească ce au ÅŸi în plus le dăruise “o inimă uÅŸoară ca să vă bucuraÅ£i cu al vostru”.

Acţiunea romanului:
Eeste simplă, subiectul având un singur fir epic şi anume drumul parcurs de Vitoria Lipan în căutarea soţului său, Nechifor. Efortul căutării urmează un traseu dificil şi sinuos, Vitoria parcurgând un drum al neliniştilor şi al zbuciumului sufletesc, sub forma labirintului interior şi altul, un labirint exterior, pe cărările şerpuite şi înguste ale munţilor, dorind să afle adevărul şi să împlinească dreptatea.
In Măgura Tarcăului, Vitoria Lipan este îngrijorată că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi ÅŸi nu se întorsese cum ar fi trebuit ÅŸi nici ny dăduse vreo ÅŸtire. Niciodată până acum el nu întârziase atât de mult (73 de zile), deÅŸi zăbovise, uneori, la vreo petrecere, căci îi plăcea cântecul ÅŸi vinul bun. Femeia încerca să ajungă până la el cu gândurile, îi auzea în mintea ei numai glasul, dar “nu putea să-i vadă chipul”.
Lipanii aveau atâta avere “cât le trebuia” ÅŸi, din cei ÅŸapte copii “cu cât îi binecuvântase Dumnezeu”, mai trăiau doi: o fată, Minodora ÅŸi un băiat, Gheorghiţă.
Frământându-se pentru întârzierea bărbatului ei, Vitoria crede că are primul semn rău, care “a împuns-o în inimă”, atunci când îl visează pe “Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinÅ£it o revărsare de ape”, iar altă dată îl visase “trecând călare o apă neagră [...] era cu faÅ£a încolo”, ceea ce înseamnă că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor. Atunci când cocoÅŸul “se întoarse cu secera cozii spre focul din horn ÅŸi cu pliscul spre poartă”, Vitoria înÅ£elege că Nechifor “nu vine”, deoarece “cucoÅŸul dă semn de plecare”, iar “nourul către Ceahlău e cu bucluc”.
Incercând să găsească răspuns la semnele rău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă, care îi promite că va face o slujbă ÅŸi va citi la biserică pentru ca Dumnezeu “să facă lumină ÅŸi are să-Å£i aducă pace”. Femeia se duce ÅŸi la baba Maranda, vrăjitoarea satului, care îi spune că Nechifor ÅŸi-a găsit “una cu ochii verzi ÅŸi cu sprâncenele îmbinate”, oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria refuză, pentru că vrea ca mai întâi să facă “rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului”, apoi să Å£ină “post negru douăsprezece vineri în ÅŸir” ÅŸi până atunci poate că vine ÅŸi Lipan acasă.
Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o devora ca “un vierme neadormit”, se închide în sine, să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare: “Se desfăcuse încet-încet de lume ÅŸi intrase oarecum în sine”, ilustrând labirintul interior. Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât “timpul stătu”, fiind însemnat numai cu “vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură”. Desprinsă de realitatea înconjurătoare, ea “se socotea moartă, ca ÅŸi omul ei care nu era lângă dânsa”, ceea ce înseamnă că de Ia bănuială ajunsese Ia certitudine ÅŸi se hotărăşte să plece în căutarea adevărului, să afle ce s-a întâmplat cu soÅ£ul ei: “Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra ÅŸi eu după dânsul”.
Vitoria pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, Iasă argatului Mitrea cele de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi.
Ii comandă fiului ei un baltag, pe care-l sfinÅ£eÅŸte preotul ÅŸi a doua zi, pe 10 martie, Vitoria pleacă împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând întocmai drumul parcurs de acesta ÅŸi având un scop bine definit: “Mai ales dacă-i pierit cată să-I găsesc; căci viu, se poate întoarce ÅŸi singur”.

Episodul narativ:
Al călătoriei conturează drumul pe care-l parcursese Nechifor ÅŸi pe care Vitoria îl urmează întocmai. Nevasta întreabă peste tot, pe la hanuri ÅŸi pe la oameni, de “bărbatul cu căciulă brumărie ÅŸi cal negru Å£intat”. Ea ÅŸi Gheorghiţă sunt însoÅ£iÅ£i până la Călugăreni de domnul David ÅŸi primul popas îl fac la han la Donea, care le spune că nu-1 mai văzuse pe Nechifor “cam de astă-toamnă”. Următoarele popasuri, la Călugăreni, apoi la FarcaÅŸa, cei doi drumeÅ£i află că un muntean care avea “un cal negru Å£intat în frunte” ÅŸi “căciulă brumărie” trecuse pe acolo. La Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil), unde Vitoria a închinat paharul de băutură către naÅŸi, iar la Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă, unde Vitoria “a primit plosca ÅŸi a făcut frumoasă urare miresei”, considerând însă că este semn rău faptul că “întâi am dat peste un botez; ÅŸi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta ÅŸi pe urmă botezul”.
La Vatra Dornei, cei doi călători află de la prefectură că în luna noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi, fiind cea mai mare vânzare din târg, apoi vânduse o sută de oi la doi munteni ÅŸi o luaseră împreună spre Neagra. Ca urmare, Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aÅŸa cum presupune că s-ar fi întors ÅŸi Nechifor, luând drumul spre casă. Poposind la o crâşmă de la marginea Domelor, nevasta află de “turma de trei sute de oi ÅŸi de trei oameni călări”, precum ÅŸi de cel care era pe “un cal negru Å£intat ÅŸi purta căciulă brumărie”.
Următoarele informaÅ£ii le capătă la BroÅŸteni, la Borca, apoi la Sabasa, aflând ÅŸi aici “urma oilor ÅŸ-a călăreÅ£ilor”.
Coborând muntele, drumeÅ£ii s-au oprit în satul Suha, unde Å£inea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care le spune că trecuseră mai întâi oile ÅŸi ciobanii, apoi sosiseră ÅŸi cei doi stăpâni, nu trei, cum susÅ£inea munteanca, mai ales că îi ÅŸi cunoÅŸtea, pentru că erau de prin partea locului: pe cel “cu buza crăpată” îl cheamă Calistrat Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie CuÅ£ui.
Vitoriei i se pare limpede că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, nevasta descoperă câinele soÅ£ului ei, Lupu, care îi călăuzeÅŸte pe Vitoria ÅŸi pe Gheorghiţă într-o râpă, unde găsesc osemintele lui Nechifor Lipan. Femeia observă că avea “căpăţâna [...] spartă de baltag” ÅŸi socoteÅŸte că este datoare să afle adevărul ÅŸi să-i găsească pe criminali, deoarece “cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă autorităţile, se îngrijeÅŸte de preot, angajează bocitoare ÅŸi veghează ca toate ritualurile să fie respectate până în cele mai mici amănunte. Tot satul se adunase la biserică, chemat de zvonul clopotelor ÅŸi de sunetele buciumelor ÅŸi s-a făcut slujbă mare “cum puÅ£ine s-au văzut în Sabasa”.

Episodul denunţării:
VinovaÅ£ilor începe cu vizita Vitoriei la Prefectură. Ea nu acuză făţiÅŸ pe nimeni, doar modul insinuant în care-ÅŸi exprimă nedumeririle în legătură cu dispariÅ£ia.unui posibil martor care ar fi trebuit să asiste la târgul făcut de cei trei oieri la cumpărarea oilor, ori în legătură cu existenÅ£a chitanÅ£ei de primire a banilor ce ar fi trebuit să se afle în chimirul mortului sunt sugestive pentru inteligenÅ£a Vitoriei ÅŸi înclinaÅ£iile ei de detectiv. Este foarte insistentă atunci când îi pofteÅŸte la “îngropăciune” pe subprefectul Balmez, dar ÅŸi pe Calistrat Bogza ÅŸi Ilie CuÅ£ui, cu scopul de a pune în scenă demascarea ÅŸi pedepsirea criminalilor, dovedind o dibăcie deosebită în cunoaÅŸterea firii umane.
După înmormântare, pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma ÅŸi, pentru că era în “vremea postului celui mare”, fusese mai greu cu mâncarea, dar “băutură era destulă ÅŸi bună, care împlinea lipsurile” ÅŸi Vitoria era mulÅ£umită că bărbatul ei “îşi găsise în sfârÅŸit hodina”.

Scena demascării:
UcigaÅŸilor este cutremurătoare. îndemnându-i pe meseni să mănânce ÅŸi să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că “e mai vechi ÅŸi ÅŸtie mai multe”. Apoi, ea începe să povestească faptele, aÅŸa cum se petrecuseră, pentru că i le spusese Lipan atunci când îl priveghease în râpă. ToÅ£i mesenii tăcuseră, iar subprefectul se arată foarte interesat de povestea Vitoriei. Nechifor Lipan umbla la deal, vremea era în asfinÅ£it ÅŸi împreună cu el mai erau, în afară de câine, doi oameni, unul se uita dacă nu trece cineva, iar celălalt venea uÅŸor în spatele lui, Å£inându-ÅŸi calul de căpăstru. Cel din urma lui Nechifor, i-a dat lui Lipan “o singură pălitură” ÅŸi bărbatul a căzut cu capul în coama calului, pe care ucigaÅŸul 1-a împins în râpă. Câinele s-a repezit la criminal, dar acesta 1-a lovit cu piciorul sub bot, prăvălindu-I ÅŸi pe el în prăpastie. Cei doi au încălecat ÅŸi au plecat, “nu i-a văzut ÅŸi nu i-a ÅŸtiut nimeni până acuma”. II întreabă, apoi, pe Gheorghiţă dacă nu poate citi ceva pe baltagul gospodarului, deoarece ei i se pare “că pe baltag e scris sânge ÅŸi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”.
Pierzându-ÅŸi cumpătul, Calistrat se repede la băiat să-i smulgă baltagul, îl loveÅŸte cu pumnul în frunte pe CuÅ£ui, care voia să-1 împiedice, dar Vitoria strigă să dea drumul câinelui, care era legat. Cu “un urlet fioros”, Lupu rupe lanÅ£ul, iar Bogza se năpusteÅŸte asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul ÅŸi să se apere de câine. Atunci, “feciorul mortului simÅ£i în el crescând o putere mai mare ÅŸi mai dreaptă”, apoi îl loveÅŸte scurt cu muchea baltagului, în frunte”, în timp ce câinele “se năpusti la beregată”.
Calistrat Bogza mărturiseÅŸte că “eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan ÅŸi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui”, fiind împreună cu Ilie CuÅ£ui ÅŸi recunoscând că l-au ucis “ca să-i luăm oile”.
Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se ducă acasă, plănuind că se va întoarce pentru parastasul de patruzeci de zile,
când vor face un praznic “cu carne de miel de la turma cea nouă”. Tot atunci o va aduce aici ÅŸi pe Minodora, “ca să cunoască mormântul” tatălui ei, apoi se vor întoarce cu toÅ£ii acasă, “Ia Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat”. întorcându-se dinspre moarte spre viaţă, Vitoria trebuie să ia de una singură hotărâri în ceea ce priveÅŸte destinul copiilor ei, finalul romanului ilustrând aceeaÅŸi luciditate a femeii, care se gândeÅŸte că nu poate s-o dea pe Minodora “după feciorul acela nalt ÅŸi cu nasul mare al dăscăliÅ£ei Topor”.
In romanul “Baltagul”, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaÅ£ie, restrângând descrierea ÅŸi dezvoltând acÅ£iunea prin construirea unor “caractere puternice, variate sau pitoreÅŸti”, acesta fiind, probabil, cel mai reuÅŸit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară: “Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate ÅŸi mai puÅ£in sentimentalism decât în acest roman” (Nicolae Manolescu – “Sadoveanu sau utopia cărÅ£ii”).

Caracterizarea personajelor:

Vitoria Lipan - personaj principal ÅŸi figură reprezentativă de erou popular, întruneÅŸte calităţile fundamentale ale omului simplu de la Å£ară, în care se înscriu cultul pentru adevăr ÅŸi dreptate, respectarea legilor strămoÅŸeÅŸti ÅŸi a datinilor “ea nu e o individualitate, ci un exponent al speÅ£ei” (George Călinescu). Ea este, aÅŸadar, un personaj mitic ÅŸi un personaj-simbol pentru ţăranul român.
Portretul moral reiese în mod indirect, din gândurile, faptele ÅŸi vorbele eroinei, naratorul conturând, Ia început, trăsăturile din exterior spre interior. Gândindu-se la soÅ£ul său, plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria trece printr-un proces de interiorizare, întreaga sa viaţă devenind lăuntrică, “acei ochi aprigi ÅŸi încă tineri căutau zări necunoscute”, ceea ce sugerează o autoizolare de lumea din jur. NeliniÅŸtea femeii este cauzata de întârzierea “peste obicei”, de 73 de zile, a Iui Nechifor Lipan ÅŸi ea încearcă să intuiască ce s-ar fi putut întâmpla cu bărbatul ei: “în singurătatea ei femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul”.
Eroina se ghidează în presupunerile ei după ÅŸtiinÅ£a semnelorÅŸi după experienÅ£a sa morală, intuitivăşi acÅ£ionează în funcÅ£ie de acestea. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: unul care a “împuns-o în inimă”, i-1 arată “pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinÅ£it o revărsare de ape”, iar altă dată 1-a visat rău, “trecând călare o apă neagră… era cu faÅ£a încolo”.
Alt semn este glasul lui Lipanvenit din memoria ei afectivă (procedeu artistic), dar “nu putea să-i vadă chipul”. NeliniÅŸtea devine bănuială, “un vierme neadormit” o roade permanent ÅŸi pentru ea “timpul stătu” (timpul mitic).
Vitoria nu măsoară vremea după calendar, ci se conduce după semnele naturii pe care le înÅ£elege: vântul dă semne “ÅŸuÅŸuind prin crengile subÅ£iri ale mestecenilor”, pădurea de brad “clipi din cetini ÅŸi dădu ÅŸi ea zvon”, brazii erau “mai negri decât de obicei”, dar mai ales “nourul către Ceahlău e cu bucluc”. Venirea iernii sugerează aÅŸadar drama femeii. Alte semne prevestitoare vin din timpuri mitice: “cucoÅŸul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn ÅŸi cu pliscul spre poartă [...] dă semn de plecare”, deci Lipan nu va veni acasă, ci va trebui să plece ea Ia drum.
Când bănuiala devine certitudine, Vitoria porneşte în căutarea soţului, zbuciumul şi căutările dinlăuntrul Vitoriei fiind labirintul interior, pe care-l parcurge din întunericulneştiinţei la luminacertitudinii.
înaintea călătoriei simte nevoia unei purificări sufleteÅŸti, Å£ine post negru în toate “vinerele negre [...] fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”.
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria reconstituie cu luciditate drumul făcut de Nechifor - labirintul exterior-, se amestecă printre oameni întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat.
Tenace, dârză ÅŸi aprigă, punând cap la cap cele aflate cu o logică impecabilă, ia urma oilor ÅŸi a ciobanilor. Cu o deducÅ£ie uimitoare de detectiv dovedeÅŸte, relatând în amănunt, înfăptuirea crimei ÅŸi-i demască pe vinovaÅ£i. Datina înmormântării ÅŸi pedepsirea ucigaÅŸilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului ÅŸi sunt împlinite după legi nescrise, pentru că “cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Odată împlinită datoria ÅŸi înfăptuită dreptatea, viaÅ£a reintră în normal, “ne-om întoarce iar Ia Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.
în acţiunea sa, Vitoria dovedeşte spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi.

Gheorghiţă: – fiul Iui Nechifor ÅŸi al Vitoriei Lipan, aflat la începutul romanului la vârsta adolescenÅ£ei, parcurge, alături de mama lui, un drum al iniÅ£ierii către formarea lui ca bărbat, “de-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin ÅŸi am nevoie de braÅ£ul tău”.
Portretul fizic sugerează trăsăturile morale ale tânărului. “Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat”, cu ochi adânci ca ai Vitoriei ÅŸi nu prea vorbăreÅ£, dar când “întorcea un zâmbet frumos ca de fată“, cu mustăcioara abia mijită, emana timiditate ÅŸi un farmec deosebit care stârnea admiraÅ£ia mamei.
Inteligent, el îşi cunoaşte bine mama, observă toate schimbările care se petrec cu dânsa şi, deşi sfios şi supus, el îi ghiceşte toate gândurile.
Devenirea sa ca bărbat se face o dată cu veghea din râpă a osemintelor tatălui său, când se simte înfricoÅŸat. DesăvârÅŸirea formării lui Gheorghiţă ca bărbat se produce în scena finală, când îl loveÅŸte pe ucigaÅŸul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: “feciorul mortului simÅ£i în el crescând o putere mai mare ÅŸi mai dreaptă decât a ucigaÅŸului. [...] Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”. Gheorghiţă îşi îndeplineÅŸte astfel datoria de fiu, înfăptuind un act justiÅ£iar ca pe un prim pas către maturitate.

Personaj absent, Nechifor Lipan: soţul Vitoriei Lipan, concentrează în jurul său toate acţiunile şi întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei şi de a împlini actul justiţiar al pedepsirii vinovaţilor.
Nechifor Lipan era oier din Măgura Tarcăului ÅŸi îşi câştiga existenÅ£a ca toÅ£i muntenii, “cu toporul ori cu caÅ£a”, el fiind dintre “cei mai vrednici“, pentru că-ÅŸi întemeiase o stână de oi la munte. Naratorul nu face în mod direct un portret fizic, ci îl alcătuieÅŸte din memoria afectivă a Vitoriei, care-ÅŸi aminteÅŸte că avea “mustaÅ£a groasă, adusă a oală”, sprâncenele lăsate ÅŸi statura “îndesată ÅŸi spătoasă”.
Trăsăturile morale ale lui Nechifor se conturează ÅŸi din relatările celor care-l cunoscuseră ca pe un om generos, “nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui”, prietenos ÅŸi sociabil, era “meÅŸter la vorbă“, oier cinstit ÅŸi mândru, ” om vrednic ÅŸi fudul“. Harnic ÅŸi priceput, Nechifor îşi rânduise bine stânele, ciobanii îi ascultau întocmai poruncile, fiind un stăpân autoritar, dar corect ÅŸi prompt în plata simbriilor. în toate locurile pe unde a întrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre omul cu căciulă brumărie ÅŸi călare pe un cal Å£intat, ca de un muntean “cinstit, plătindu-ÅŸi datoriile ÅŸi iubitor de animale: “ÅŸ-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea”.
Legătura spirituală dintre cei doi soÅ£i este solidă ÅŸi eternă, ea se bazează pe “dragostea ei de douăzeci ÅŸi mai bine de ani”. Vitoria ÅŸi Nechifor Lipan formează o pereche de iniÅ£iaÅ£i, un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existenÅ£iale a omului ÅŸi asupra răului din sufletul omenesc, deoarece “Lumea asta-i mare ÅŸi plină de răutăţi”.

In romanul “Baltagul”, Mihail Sadoveanu realizează o uniune deplină a sufletelor celor doi soÅ£i, care comunică nu numai în timpul vieÅ£ii, ci mai ales dincolo de moarte, ceea ce a făcut ca să fie considerat un roman de dragoste.
Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acÅ£iune concentrată ÅŸi cu o intrigă bine evidenÅ£iată. Personaje le, puternic individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă conturează o imagine profundă a sufletului ţărănesc ÅŸi a vieÅ£ii patriarhale. Principalul mod de expunere este naraÅ£iunea, iar personajele se conturează direct prin descriere ÅŸi indirect, din propriile fapte, gânduri ÅŸi vorbe, cu ajutorul dialogului ÅŸi al monologului interior.