Ion Luca Caragiale – NUVELA PSIHOLOGICA – ÃŽN VREME DE RÄ‚ZBOI

NUVELA PSIHOLOGICA

“ÃŽN VREME DE RÄ‚ZBOI“ de Ion Luca Caragiale
- nuvelă psihologică de factură naturalistă -

Alături de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela “în vreme de război” de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a apărut în 1898 ÅŸi este o creaÅ£ie realist-psihologică, având ÅŸi puternice accente naturaliste.
Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea, se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu pricepere şi meticulozitate medicală şi în care primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în evoluţia destinului uman, la care se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină concordantă cu stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape evoluţia boliiacestora.

Structura şi compoziţia nuvelei:
ConstrucÅ£ie epică riguroasă, nuvela “în vreme de război” are un singur plan narativ, care se referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuÅŸire interioară rapidă, de la obsesie Ia nebunie. Nuvela ilustrează, aÅŸadar, un conflict consolidat în plan psihologic ÅŸi o intrigă bine evidenÅ£iatăconturată de prăbuÅŸirea psihică ÅŸi lăcomia nestăpânită de îmbogăţire.
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, ai hanului, cât şi unui imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.

Nuvela este structurată în trei capitole:
Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoÅ£i, este în pericol de a fi prins de poteră ÅŸi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieÅŸte să se înroleze voluntar în armată ÅŸi să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui Stavrache, iar atunci când acesta este anunÅ£at printr-o scrisoare că Iancu Georgescu a murit “pe câmpul de onoare de trei gloanÅ£e inamice primite în pântece” începe să fie obsedat de revenirea fratelui.
Capitolul al II-Iea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.

Construcţia si momentele subiectului:
Firul epical nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihici a fraţilor Georgescu.
Incipitul ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese prinsă.

Tema:
O constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
In expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje şi împrejurările care le determină destinele.
Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieÅ£i pe locuitorii din “trei hotare”, prin furturi, torturi ÅŸi omoruri, iar acum hoÅ£ii fuseseră prinÅŸi de poteră în pădurea Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la târg. Se spunea despre el că era bogat, că avea “bănet”, iar lumea bănuia că popa “găsise vreo comoară”. Toate acestea “băteau la ochi” ÅŸi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aÅŸa că într-o noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaÅ£ii, popa Iancu îşi înscenează un jaf acasă la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi “legat butuc, cu muÅŸchii curmaÅ£i de strânsura frânghiilor, cu căluÅŸu-n gură” ÅŸi plângându-se că l-au schingiuit ÅŸi “i-au luat o groază de bani”. Acum tâlharii fuseseră prinÅŸi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la “neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare”, ca să-1 înveÅ£e ce să facă.
Stavrache avea un han aÅŸezat “în drum”, era “om cu dare de mână” ÅŸi fusese ÅŸi el înfricoÅŸat să nu-1 calce hoÅ£ii, aÅŸa că, de când îi prinseseră, răsuflase uÅŸurat. El este uimit când frate-său îi destăinuie, “ca la un duhovnic”, că el era “capul bandei de tâlhari”, că îşi înscenase jaful “ca să adoarmă bănuielile”, iar acum regreta amarnic, scuzându-se că “dracu-1 împinsese”. în acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, “vreo douăzeci de voluntari tineri”, cu un ofiÅ£er ÅŸi trei sergenÅ£i care se duceau la război ÅŸi voiau să se odihnească până dimineaţă, când trebuia “s-apuce trenul militar”. Lui Stavrache îi vine ideea să-1 trimită ÅŸi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade ÅŸi îl tunde “muscăleÅŸte”, apoi acesta pleacă împreună cu militarii.
Despre preotul lancu nu se mai ÅŸtia nimic în Podeni, “parcă intrase-n pământ” ÅŸi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână “fără liturghie”. Tocmai când se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeÅŸte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna ÅŸi din care află că Iancu fusese numit sergent ÅŸi decorat cu “Virtutea militară”. Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ÅŸtia, muriseră foarte mulÅ£i români. Hangiul se întreabă, în subconÅŸtient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă ÅŸi să-ÅŸi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: “…O veni?… n-o veni?…”. El se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor ÅŸi, aflând că aceÅŸtia nu-ÅŸi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreÅ£ul pentru oficialităţi: “Aoleu! ce mai judecători!…”. Se manifestă aici un limbaj colocvial: forma populară a viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar exclamaÅ£ia “Aoleu! ce mai judecători!” sporeÅŸte tulburarea afectivă ÅŸi ironia personajului privind incompetenÅ£a justiÅ£iei.
După un timp, Stavrache primeÅŸte altă scrisoare, de data asta cu “slovă străină”, prin care i se anunţă moartea fratelui său, “sublocotenentul Iancu Georgescu”, răpus “de trei gloanÅ£e inamice primite în pântece”. Cel care scrisese înÅŸtiinÅ£area elogia curajul ÅŸi vitejia eroului, care, zâmbind, “ÅŸi-a cântat singur popeÅŸte foarte frumos: vecinica pomenire!”. După ce “a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste”, Stavrache face toate demersurile necesare pentru a moÅŸteni averea fratelui mai mic ÅŸi intră oficial în posesia ei.
Naratorul deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitateşi intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului.
Intriga. Consultând un avocat în privinÅ£a condiÅ£iilor legale de păstrare a averii moÅŸtenite, hangiul afla că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor, dar el “cine ÅŸtie unde s-o fi prăpădit”. Din acest moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui său ÅŸi acÅ£iunea nuvelei creÅŸte în tensiune.
Desfăşurarea acÅ£iunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, în afară de apariÅ£iile de coÅŸmar ale lui popa Iancu, “care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coÅŸmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele tulburătoare ale “vizitei înstrăinatului”, dar de fiecare dată îşi liniÅŸteÅŸte sufletul cu o sfeÅŸtanie în memoria fratelui mort.
O primă imagine în coÅŸmarurile hangiului este întruchipată de apariÅ£ia fratelui său în haine de ocnaÅŸ, “stins de oboseală, bolnav”, cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele ÅŸi tălpile “pline de sânge”, pentru că evadase din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-ÅŸi va pierde averea: “- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-Å£i ispăşeÅŸte păcatele!”. Luptându-se cu hangiul, ocnaÅŸul îi pune genunchiul în piept ÅŸi-i zice scrâşnind din dinÅ£i: “- Gândeai c-am murit, neică?”. Atunci când “nebunul a voit să-! sugrume”, hangiul ÅŸi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaÅŸ pe uşă ÅŸi acesta “a pierit în întunericul nopÅ£ii”. înspăimântat, “tremurând din toate încheieturile ÅŸi făcându-ÅŸi cruci peste cruci” pentru odihna sufletului răposaÅ£ilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică ÅŸi a făcut slujbă de sufletul mortului. A doua apariÅ£ie de coÅŸmar are Ioc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o “ploaie rece de toamnă” legăna cu “miÅŸcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi ÅŸi “tot mai domol”, elementele naturalistesugerând starea psihică a personajului. Auzind trâmbiÅ£e, hangiul iese afară ÅŸi recunoaÅŸte în căpitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoate uÅŸa din ţâţâni ÅŸi, “râzând cu hohot”, strigă. “- Gândeai c-am murit, neică?”. Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, “se-ndârjeÅŸte ÅŸi-l strânge de gât”, dar chipul militarului se lumina din ce în ce mai mult, râdea zgomotos ÅŸi vesel, întrebându-1: “- Gândeai c-am murit, neică? “, apoi dă comanda de plecare.
Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, “măzărică ÅŸi vânt vrăjmaÅŸ” care s-a abătut peste sat ÅŸi a Å£inut trei zile ÅŸi trei nopÅ£i semnifică faptul că Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacÅ£ii ciudate în relaÅ£iile cu clienÅ£ii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiÅ£a care venise cu două sticle să cumpere “de un ban gaz” ÅŸi “de doi bani Å£uică”, rugându-1 “să nu mai pui gaz în a de Å£uică ÅŸi Å£uică-n a de gaz, ca alaltăieri” ÅŸi să scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiÅ£a îl include în lumea negustorilor avari ÅŸi nemiloÅŸi: “Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliÅ£i! [...] De mici vă-nvăţaÅ£i la furat, fire-aÅ£i ai dracului!”.
Vremea de afară ÅŸi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestivpentru evoluÅ£ia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaÅ£iile chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare “Gândeai c-am murit, neică? “, învălmăşeala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache.

Punctul culminant::
Este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraÅ£i. DeÅŸi afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni ÅŸi bătăi în uÅŸa de la drum a prăvăliei. Erau doi oameni înfofoliÅ£i din cauza viforului, care solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau “prăpădiÅ£i” iar ei îngheÅ£aÅ£i bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseÅŸte pe unul dintre cei doi bărbaÅ£i culcat în pat, cu spatele la el ÅŸi sforăind. Vrând să afle de unde ÅŸtie călătorul cum îl cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: “- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraÅ£i buni?”
Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă “tot viforul care urla în noaptea grozavă” ar fi năpădit dintr-o dată peste el, “deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute ÅŸi apoi rămaseră mari, privind Å£intă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură Å£epene de-a lungul trupului”. Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din coÅŸmarurile lui: “- Mă credeai mort, nu-i aÅŸa?”, constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită ÅŸi confuză a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coÅŸmaruri. Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, că altfel “trebuie să mă-mpuÅŸc”.

Deznodământul:
Cu o artă desăvârÅŸită, Caragiale analizează reacÅ£iile, atitudinile ÅŸi comportamentul hangiului: “Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniÅŸtit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci ÅŸi mătănii; apoi se sui în pat ÅŸi se trânti pe o ureche, strângându-ÅŸi genunchii în coate”, începând să horcăie ÅŸi să geamă.
Dacă la început criza psihologicăabia se înfiripă, ea se adânceÅŸte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă ÅŸi violentă premergătoare nebuniei ÅŸi declanşând demenÅ£a. Fratele îl atinse cu mâna, dar “la acea uÅŸoară atingere, un răcnet! – ca ÅŸi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roÅŸit în foc – ÅŸi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleÅŸtate, cu gura plină de spumă roÅŸcată”. Răsturnând masa, lumânarea se stinse ÅŸi “odaia rămase luminată numai de candela icoanelor”. Stavrache se năpusteÅŸte asupra fratelui său, îl trânteÅŸte la pământ ÅŸi începe să-1 strângă de gât ÅŸi să-l muÅŸte, iar camaradul lui popa lancu, încercând să-i despartă, este ÅŸi el trântit la pământ. Profitând de neatenÅ£ia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu ÅŸi leagă strâns picioarele hangiului dezlănÅ£uit, apoi îi dă pumni în ceafă ÅŸi în furca pieptului, până când “Stavrache [...] se prăbuÅŸi ca un taur, scrâşnind ÅŸi răgind”. Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese “în culmea nebuniei”, făcând să trosnească “zidurile hanului bătrân”. In timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache “îi scuipa ÅŸi rădea cu hohot”. Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum “îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeÅŸte.”
Istovit de încăierare, popa lancu se uită la fratele lui mai mare care “cânta nainte, legănându-ÅŸi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta” ÅŸi se gândeÅŸte că n-are noroc.

Finalul:
Nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuÅŸind să întocmească o adevărată fişă clinică, în care notaÅ£iile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: “chipul îngrozit”, “părul vâlvoi”, “mâinile încleÅŸtate”, “gura plină de o spumă roÅŸcată”, “scuipa ÅŸi râdea cu hohot”, “începu să cânte popeÅŸte”.
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie Ia iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până Ia nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între
natura ce se dezlănÅ£uie treptat ÅŸi evoluÅ£ia patologiei personajului: “Legănate de miÅŸcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte.” Elementul auditiv devine pregnant, ploaia măruntă ÅŸi rece de toamnă căzând “în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit” compunea “un fel de cântare cu nenumărate ÅŸi ciudate înÅ£elesuri.” Când, în final, Stavrache se prăbuÅŸeÅŸte, “vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”.
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în această creaţie.
Nuvela “In vreme de război” este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conÅŸtiinţă ÅŸi de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar ÅŸi tare genetice, întrucât “incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneÅŸte, iar altul se face tâlhar ca popă ÅŸi delapidator ca ofiÅ£er.” (George Călinescu).
In “Arta prozatorilor români”, Tudor Vianu evidenÅ£iază relaÅ£ia autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: “Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligaÅ£i să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. DistanÅ£ele dintre acesta ÅŸi oamenii pe care-i zugrăveÅŸte este suprimată, prin fuziune simpatetică (care provoacă stări sufleteÅŸti tainice), încât viaÅ£a interioară a acestora nu este «produsă». Ideile ÅŸi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind ÅŸi simÅ£ind.”
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin atitudinea ironică.